C 8: Comunicarea în negociere

Obiective de performanta

După studierea acestui capitol, veţi fi în măsura:

•         sa înţelegeţi principalele funcţii ale comunicării în negociere

•         sa explicaţi funcţiile si tipurile de întrebări utilizate în mod frecvent în negociere

•         sa explicaţi cum trebuie conceput răspunsul la întrebări

•         sa explicaţi conceptul de ascultare activa si principalele tehnici asociate acestuia

•         sa explicaţi componentele atitudinii de ascultare activa

•         sa exemplificaţi câteva semnale non- verbale si interpretarea lor

•         sa explicaţi diferenţa dintre dezbaterea pura si argumentarea în negociere

•         sa explicaţi factorii eficacităţii argumentării

•         sa explicaţi anumite tehnici si tactici de sporire a eficacităţii argumentării

Negocierea pune pe primul plan capacitatea de comunicare a negociatorului, sub doua aspecte: obţinerea si transmiterea de informaţii, pe de o parte, si influenţarea, pe de alta parte.

8.1 Abilitaţi de comunicare pentru colectarea de informaţii

Principalele tehnici de comunicare utile în negociere sunt punerea întrebărilor, ascultarea activa si urmărirea semnalelor non-verbale, care permit sa se obtina informaţii valoroase de la parteneri.

8.1.1 Punerea întrebărilor

Funcţia comunicării de colectare de informaţii se realizează în primul rând prin punerea unor întrebări.

în plus, întrebările îndeplinesc si alte roluri în negociere, cum ar fi:

•         oferirea de informaţii

•         menţinerea climatului de negociere si a dialogului - întrebările de la începutul
întâlnirii permit sa "se spargă gheata" între participanţi (ex.: "Cum ati călătorit?"),
în anumite momente, punerea unei întrebări poate sa contribuie la menţinerea
confortului psihic al partenerilor ("Cum ati reuşit sa realizaţi aceasta atât de
repede?"). întrebările pot fi puse si pentru a trece peste momentele de lâncezeala
ale  discuţiilor  (ex.:   "Proprietarii  imobilului  ce  părere  au  avut  despre  acest
aspect?"). Plasarea unei întrebări retorice într-o intervenţie mai lunga ajuta la
menţinerea interesului interlocutorului pentru cele spuse (ex.: "De ce susţinem
aceasta? Pentru ca....").

•         semnalarea intenţiilor negociatorului - Anumite întrebări nu fac decât sa anunţe
subiectul pe care negociatorul doreşte sa-1 abordeze (ex.: "Putem sa discutam
acum  despre  durata contractului  de  închiriere?").  în  alte  situaţii întrebările
urmăresc doar sa atragă atenţia partenerului asupra a ceea ce doreşte sa spună cu
scopul de a-i permite acestuia sa se concentreze (ex.: "Pot sa pun o întrebare

referitoare la durata contractului de închiriere?"). Totuşi efectul este similar cu semnalarea intenţiilor, deoarece partenerul este atenţionat (iar daca nu doreşte poate sa respingă propunerea).

•         câştigarea de timp de gândire - Adesea negociatorul doreşte sa obtina timp &
gândire si, pentru aceasta, recurge la întrebări de amânare (ex.: "Vreţi sa dezvoltaţi
acest punct de vedere?").

•         influenţarea partenerului - Se poate atrage atenţia asupra unor aspecte cărora
celalalt nu pare sa le acorde suficienta atenţie (ex.: Va gândiţi ce ar însemna
pentru noi sa      n-avem siguranţa unei continuităţi a activităţii în acelaşi sediu?"),
în alte situaţii scopul întrebării este sa determine o acţiune a interlocutorului (ex.:
"Am putea lua o  scurta pauza?"). întrebările pot fi utilizate, într-un context
conflictual, pentru atacarea partenerului ("Credeţi ca aveţi suficienta experienţa în
acest domeniu?").

•         substituirea unui dezacord - Deoarece în negociere se spune rareori un "nu" clar,
exprimarea   deschisa   a   dezacordului   putând   provoca   reacţia   defensiva   a
partenerului, sunt utilizate întrebări de substituire a respingerii unei propuneri. De
pilda, i se cere sa dezvolte subiectul ("Puteţi sa clarificaţi pentru mine acest
aspect?"). Vorbind mai mult, se pot întâmpla doua lucruri: fie receptorul îsi va
schimba opinia ca urmare a celor aflate, fie emiţătorul va realiza care sunt
punctele slabe ale propriei argumentaţii (ajutându-1 sa-si schimbe    el însuşi
opinia).

Totuşi,   rolul  principal   al  întrebărilor  în   negociere   este  colectarea  unor informaţii de la partener si, în acest scop, negociatorul va combina mai multe tipuri, cum ar fi întrebările deschise, de sondare, directe, indirecte, închise, de dirijare, ipotetice, reflexive.

întrebările deschise permit o mare libertate în formularea răspunsurilor, astfel ca cel care le pune are şansa de a obţine multe informaţii. Interesul negociatorului este sa-1 facă pe celalalt sa vorbească cât mai mult, pentru a afla cât mai multe; din acest motiv întrebările deschise sunt larg utilizate în faza de explorare, în general forma lor este de tipul "de ce" ("De ce consideraţi ca nivelul chiriei este prea mare?") dar pot exista si alte formate ("Puteţi sa ne spuneţi care sunt propunerile dumneavoastră?").

întrebările de sondare sunt întrebări deschise care vizează un aspect specific care sa fie dezvoltat (ex.: "Spuneţi-mi ce amenajări interioare propuneţi?")

întrebări directe se refera de asemenea la un aspect specific dar reduc foarte mult posibilităţile de răspuns ale interlocutorului (ex.: "în ce culoare ati dori sa fie zugrăvite camerele?")

întrebările indirecte reprezintă o forma alternativa de a obţine un răspuns precis la un aspect precis (ex.: "Nu consideraţi satisfăcătoare culoarea în care sunt zugrăvite încăperile?"). Aceasta au o valoare de informare mai slaba, deoarece interlocutorul poate răspunde doar prin "da" sau "nu", pierzându-se posibilitatea unor clarificări suplimentare.

întrebările închise solicita din partea interlocutorului un răspuns scurt, de obicei monosilabic - "da", "nu" - ("Doriţi sa semnam contractul acum?").

întrebările de dirijare sugerează răspunsul care este evident sau de dorit (ex.: "Nu credeţi ca ar trebui sa discutam si problema perioadei de închiriere?"). Obiectivul unor asemenea întrebări nu este atât obţinerea unor informaţii cât determinarea unei acţiuni a celeilalte parti (sa accepte sa dezbată si aceea problema). Folosite însă într-o maniera agresiva, cu scopul deschis de manipulare, pot sa nu duca la rezultatele

scontate, datorita reacţiei pe care o pot provoca si, de aceea, nu trebuie folosite în mod abuziv.

întrebările ipotetice se bazează pe construirea unui scenariu simplu pentru a testa poziţia partenerului si a-1 încuraja sa dezvolte punctele sale de vedere (ex.: "Care ar fi modificarea de chirie daca am renunţa la cererea unor amenajări suplimentare?").

întrebările reflexive sunt întrebări prin care se realizează un rezumat al spuselor sau comentariilor interlocutorului (ex.: "Deci sunteţi de părere ca cererea noastră este mare comparativ cu nivelul chiriei pe piaţa?"). Avantajul major al acestor întrebări este ca participanţii la comunicare se asigura ca mesajele au fost corect înţelese si relaţia între ei poate evolua. De asemenea sunt utile pentru verificarea unor aspecte care mai trebuie discutate si pentru a facilita depăşirea unor momente de tăcere. Este necesar sa se acorde atenţie rezumării corecte a mesajului, deoarece uneori o nuanţa înţeleasa greşit poate schimba sensul celor spuse.

întrebările "ucigătoare" - G. Kennedy (1993) menţionează si un tip de întrebări particulare, care au ca scop prinderea în corzi a adversarului, deoarece răspunsul cu "da" sau "nu" al acestuia însemna deopotrivă plasarea lui într-o situaţie inconfortabila. O astfel de întrebare este: "Aceasta este ultima voastră oferta?". Răspunsul "da" poate sa pună capăt intempestiv tratativelor (deşi părţile ar fi dispus sa discute în continuare); răspunsul "nu" înseamnă recunoaşterea de către adversar ca este pregătit pentru noi concesii (urmând: "Care este aceasta oferta?). Asemenea întrebări tactice trebuie contracarate printr-un răspuns mult mai înţelept: G. Kennedy propune formularea: "Propunerea mea se bazează pe condiţiile existente, asa cum le înţelegem în acest moment, dar sunt oricând dispus sa ascult sugestii constructive care-mi vor face propunerea mai acceptabila"³.

Răspunsurile la întrebări trebuie adoptate în funcţie de situaţia concreta în care se afla partenerii de dialog.

Ca principiu general însă trebuie evitata graba în formularea răspunsului, acesta putând veni doar după ce întrebarea a fost bine înţeleasa (conţinutul si intenţia ei). în anumite cazuri răspunsul poate fi amânat (invocând lipsa documentaţiei sau chiar memoria slaba) ori se poate trece peste anumite întrebări (care nu sunt serioase sau care pot fi periculoase) fara sa se răspundă.

în formularea răspunsului, negociatorul va tine cont de interesele sale, dezvăluind atât cât este necesar. Astfel va alege sa ofere informaţii detaliate doar daca este în avantajul sau; în caz contrar răspunsurile vor fi mai evazive, nuanţate sau condiţionate (ex.: "răspunsul depinde de..."). Negociatorul va evita de asemenea sa răspundă "prea sincer" la unele întrebări, daca astfel îsi diminuează puterea de negociere (ex.: nu va dezvălui care este propria BATNA).

Pe de alta parte, în formularea răspunsurilor trebuie aplicate principiile comunicării empatice, evitându-se orice elemente care ar putea declanşa reacţii de apărare sau de atac (criticarea, emiterea unor judecaţi de valoare, explicarea situaţiei sau oferirea de sfaturi necerute, minimalizarea spuselor partenerului, întreruperea vorbitorului etc).

8.1.2 Ascultarea activa

Ascultarea este un proces psihologic prin care se atribuie sens cuvintelor pronunţate de emiţător, bazat pe auz si capacitatea de înţelegere.

³ Gavi Kennedy, Negocieri. Ghid propus de "The Economist Books", Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 92

Ascultarea activa este un proces care înseamnă mai mult decât simpla receptare si interpretare a semnalelor sonore, implicând participarea celui care asculta la înţelegerea episodului de comunicare. Prin aceasta sporeşte valoarea ascultării si se realizează mai bine funcţia acesteia de colectare de informaţii.

Ascultarea activa presupune extragerea maximului de informaţie de la partener.

în primul rând trebuie ascultat conţinutul mesajului. Aceasta implica încercarea de aprofundare a semnificaţiei acestuia, prin identificarea modelul pe care se bazează construcţia sa. El trebuie sa dea naştere unei activităţi mentale intense a receptorului, centrata pe punerea unor întrebări de tipul "de ce?" ("De ce afirma acest lucru? De ce îmi spune aceste detalii?"). Descoperirea modelului îi permite ascultătorului sa lege într-o construcţie unitara numeroasele fapte si detalii care îi sunt transmise si, de asemenea, sa descopere punctele cheie ale mesajului, evitând sa fie furat de detalii. Un rol important îl are identificarea termenilor cheie, care revin mai des în discursul interlocutorului.

în al doilea rând trebuie ascultate sentimentele interlocutorului. înţelegerea conţinutului de idei reprezintă doar o parte a sarcinii receptorului; el trebuie în acelaşi timp sa înţeleagă sentimentele, atitudinea si starea sufleteasca a celuilalt. Aceasta poate fi cunoscuta mai ales cu ajutorul semnalelor non-verbale (legate de vorbire dar si gesturi, privire, mişcarea corpului etc). Este posibil astfel sa apară contradicţii între limbajul prin cuvinte si cel prin semnale non- verbale.

Anumite tehnici care tin de ascultarea activa urmăresc sa-1 facă pe interlocutor sa vorbească mai mult, deşi, aparent, receptorul n-ar trebui sa aibă o asemenea responsabilitate. Totuşi este în interesul negociatorului sa obtina informaţii de la partener si îl poate încuraja sa le dezvăluie prin modul cum îl asculta. Când cineva se simte ascultat, devine mai cooperant si are mai mare încredere sa se exprime. în acest scop se utilizează mijloace verbale si non-verbale foarte simple. Astfel vorbitorul poate fi încurajat de expresia fetei sau gesturi (înclinare din cap, zâmbet, contactul privirii), precum si de manifestarea reacţiilor emoţionale aşteptate de acesta (surpriza, veselie). La acestea se adaugă semnale verbale simple (da, continuaţi! aha! ooo! hm!).

Acelaşi efect de încurajare îl are si tehnica plasării unor întrebări care repeta cuvintele vorbitorului. De pilda daca acesta spune: "Atunci am adoptat o atitudine intransingenta", ascultătorul, întrebând: "Intransigenta?", îl determina sa-i ofere detalii suplimentare.

O alta practica utila ce se înscrie în tehnicile de ascultare activa este testarea acurateţei   înţelegerii   mesajului.   Aceasta   se   poate   realiza   prin   repetarea   sau parafrazarea spuselor interlocutorului (ex.: "ce înţeleg eu ca susţineţi dumneavoastră este...."). O alta cale este realizarea unor rezumate ale declaraţiilor asupra unui aspect (ex.: "până acum am discutat si am căzut de acord asupra..."). Aceste rezumate foarte scurte arata modul în care negociatorul a înţeles discursul celuilalt si reprezintă concomitent un bun feedback si o cale de a dovedi vorbitorului ca este urmărit si înţeles.

Ascultarea activa se sprijină pe o atitudinea adecvata a receptorului în tratarea sarcinilor care îi revin în procesul de comunicare. Componentele acesteia sunt:

•         concentrarea: înţelegerea conţinutului mesajului si a relaţiei necesita concentrare
din partea receptorului. în cazul unor negocieri îndelungate, riscul de slăbire a
concentrării în anumite momente este destul de ridicat, putându-se pierde unele
informaţii utile.

•         interes: Ascultarea activa este posibila doar prin manifestarea unui interes sincer
fata atât fata de interlocutor, cât si fata de conţinutul mesajului. în negociere, acest

aspect n-ar trebui, în principiu, sa ridice probleme deosebite, deoarece se presupune ca negociatorul este foarte interesat sa afle cât mai multe despre si de la partener.

•         deschidere cognitiva:  Deschiderea fata de lumea din jur vizează acceptarea
diferentelor de opinie. Când cealaltă persoana exprima opinii contrare fata de ale
sale, receptorul trebuie sa-si impună sa le asculte, sa le înţeleagă filozofia si sa
descifreze modul de a gândi al interlocutorului. Daca se grăbeşte sa emită propriile
opinii sau judecaţi de valoare şansele de a-1 înţelege pe partener, ca si şansele unei
relaţii cooperante, scad.

•         spirit critic: Deschiderea trebuie dublata de exersarea spiritului critic fata de
informaţiile noi. Acestea nu vin pe un teren viran, ci intra în corelaţie cu cele deja
existente în mintea receptorului. De aceea ele pot fi integrate uşor sau pot
contrazice imaginile sale despre lume. Spiritul critic presupune încercarea de a  fi
imparţial,    cântărind    însă    valoarea    ideilor,    argumentelor    si    premiselor
interlocutorului, în cadrul sistemului propriu de referinţa. Acest lucru este extrem
de important în negociere, când trebuie testate cu multa grija argumentele si
poziţiile exprimate de partener.

Strategiile de ascultare activa presupun prin urmare formarea unei atitudini corecte; la rândul ei, aceasta trebuie dublata de grija pentru receptarea aspectelor multiple ale mesajului (conţinutul informaţiilor, sentimentele emiţătorului).

8.1.3 Comunicarea non-verbala

Semnalele non-verbale se definesc prin utilizarea unor simboluri diferite de cele verbale, incluzând: mişcări ale corpului, mimica fetei, gesturi, poziţia corpului, aspecte ale vocii. Acestea reprezintă o sursa importanta de informaţii pentru negociatori.

în general atitudinea cooperanta este dezvăluita de gesturi de apropiere, expansive, contactul privirii si ochii zâmbitori, tonul vocii relaxat. Ostilitatea apare din poziţia agresiva a corpului, păstrarea distantei, fixarea cu privirea, expresia de rigiditate a gurii sau tonul aspru. Persoana care este la control, dominatoare face gesturi denotând forţa pe care o are, vorbeşte tare si apăsat, întrerupe, arata cu degetul acuzator, are un ton controlat al vocii. în schimb persoana dominata face gesturi nervoase (ex.: îsi freacă mâinile), vorbeşte încet si puţin, permite sa fie întrerupt, are un ton slab al vocii, privirea este inexpresiva.

Hiltrop si Udall (1995) enumera câteva dintre atitudinile si comportamentele dezvăluite pe aceasta cale:

•         ascultarea activa:  ochii larg deschişi  si vioi, aplecarea uşor înainte, palmele
mâinilor deschise si braţele întinse;

•         încredere: gesturi relaxate, ţinuta dreapta, mâinile la spate , mâinile ţinând reverele
hainei;

•         apărarea: ochii deschişi si vioi, corpul încordat, braţele încrucişate la piept sau
picioarele încrucişate , pumnii strânşi, arătatul cu degetul acuzator, lovituri cu
mâna în masa;

•         frustrarea: mâinile încordate, pumnul strâns, frecarea cefei, trecerea mâinii prin
par, privirea spre ieşire sau spre exterior, respiraţie scurta, arătarea repetata cu
degetul;

•         decepţia: contact vizual minim, schimbarea rapida a vocii, acoperirea gurii atunci
când se vorbeşte;

•    plictiseala: aplecarea spre spate, privirea la ceas, mişcarea degetelor, baterea în
ritm cu degetele pe masa, mişcare ritmica cu piciorul, privire în gol;

T. Georgescu (1992) adaugă alte câteva mesaje transmise non-verbal:

•         degajare: mâini deschise, haina deschisa, cravata slăbită;

•         cooperare: braţele deschise, şedere pe marginea scaunului, capul dat pe spate,
gestul de a trece mâna peste fata, deschiderea hainei;

•         suspiciune: contact vizual minim, braţele încrucişate, îndepărtarea de persoana din
fata, înclinarea capului, privirea sau corpul îndreptat spre ieşirea, atingerea sau
frecarea nasului, frecarea ochilor;

•         nervozitate: dregerea glasului, ritm infernal al fumatului, agitaţie pe scaun, apariţia
transpiraţiei pe frunte, pocnirea degetelor, zornairea banilor în buzunar evitarea
contactului privirii, clipire deasa,  strângerea maxilarelor, tragerea de ureche,
tragerea de pantaloni (la şederea pe scaun), ciupirea pielii de pe mâna, punerea
mâinii la gura în timpul vorbirii;

•         evaluare: gestul de a trece mâna peste fata, capul dat pe spate, mângâierea bărbiei,
privirea peste ochelari, scoaterea ochelarilor (ştergerea lor), tinerea în gura a
braţului ochelarilor, ridicarea de la birou si plimbarea prin camera, mâna la baza
nasului;

•         hotărârea de a lua o decizie: mâinile pe solduri, mâinile pe genunchi, şederea pe
marginea   scaunului,   prinderea  marginilor  mesei   cu   mâinile,   apropierea   de
partener;

•         acceptare: mâna pe piept, braţele deschise, gestul de a da mâna, apropiere
prietenoasa de partener, aranjarea hainelor, sprijinirea pe un picior (în special la
femei), frecarea palmelor;

8.2 Comunicarea de influenţare. Argumentarea în negociere

Argumentarea este un proces de comunicare prin care vorbitorul încearcă sa reducă rezistenta pârtii adverse fata de propunerile sau ideile sale.

Negociatorii au interese materiale si/sau concepţii diferite care îi situează pe poziţii divergente; pentru a avansa spre o soluţie reciproc acceptabila, ei trebuie sa ajungă la o noua înţelegere a problemelor si sa adere la adevărul sau valabilitatea unor propuneri. Argumentarea are acest scop, operând cu dovezi (argumente) care susţin un punct de vedere. Forma concreta a dovezilor poate fi foarte diferita: afirmaţii, raţionamente, opinii ale unor autorităţi terţe unanim recunoscute, probe materiale (ex: documentaţii de preţ, cotaţii, mostre), demonstraţii etc.

8.2.1 Distincţia dintre argumentare si dezbatere

Argumentarea nu este caracteristica doar negocierii: ea apare si în alte forme de interacţiune umana. Pentru a prezenta specificul argumentării în negociere vom face o comparaţie între negociere si dezbaterea pura (de idei).

Dezbaterea pura (de idei) este o forma de interacţiune prin care are loc o confruntare între vorbitori, cu scopul de a convinge oponentul sau auditoriul de un adevăr. Este în esenţa o interacţiune cu un caracter preponderent intelectual de tipul victorie-înfrângere, iar argumentarea urmăreşte aceasta finalitate.

în negociere, argumentarea se plasează într-o alta perspectiva. Negociatorul nu este interesat sa demonstreze ca el (sau ea) are dreptate, iar oponent nu. înfrângerea oponentului este de neconceput în negociere. Argumentarea apare ca un mijloc de a-1 ajuta pe interlocutor sa înţeleagă punctul de vedere al vorbitorului sau sa îsi schimbe

opinia, sa adopte o anumita atitudine sau comportament, sa întreprindă o anumita acţiune, astfel ca sa faciliteze deplasarea de pe poziţia de negociere de la un moment dat. Iar daca partenerul se deplasează de pe aceasta poziţie, aceasta nu este considerata de nici unul ca "slăbiciune" sau ca "înfrângere", ci ca o mişcare firesc, rezultata din plusul de informaţii si de cunoaştere dobândit.

8.2.2 Eficacitatea argumentării

Eficacitatea argumentării în negociere este determinata de o serie de factori, cum ar fi: contextul si orientarea negocierii, credibilitatea persoanei care argumentează, forţa argumentării sau modul de prezentare a acestora.

Contextul si orientarea negocierii

Influenta contextului si a orientării negocierii este evidenta: astfel în cazul negocierii conflictuale argumentarea se împleteşte mai mult cu utilizarea puterii, valoarea intelectuala trecând pe un plan secund.

Credibilitatea persoanei care argumentează

Succesul argumentării este asigurat nu numai de capacitatea intelectuala, de logica vorbitorului ci si de credibilitatea sa: sunt crezute mai degrabă argumentele unei persoane care este credibila în ochii interlocutorului.

Caile cele mai sigure pentru asigurarea credibilităţii sunt:

•         existenta unui climat de încredere. Este important ca părţile sa se comporte
astfel încât sa consolideze si nu sa deterioreze imaginea favorabila pe care una o
are despre cealaltă. în general, crearea unui climat de negociere caracterizat,
printre altele, prin încredere reciproca sau chiar prin simpatie poate influenta în
mod pozitiv eficacitatea argumentării. Nu este neobişnuit ca negociatorul sa-si
stabilească ca obiectiv sa câştige simpatia partenerului de afaceri. Tehnicile
uzuale, dincolo de charisma personala, pot fi: desfăşurarea unor acţiuni în comun
(ex: invitarea acestuia la restaurant, la o partida de vânătoare, la un spectacol),
mici  cadouri   (în  limitele   onestităţii),   manifestarea  empatiei   (ex:   interes   si
înţelegere pentru problemele personale ale celuilalt).

•         imaginea de competenta a negociatorului. Credibilitatea negociatorului depinde
si de felul cum este judecata competenta sa. Daca cineva este perceput ca fiind
competent în problema în discuţie, devine credibil, iar argumentele sale sunt
crezute mai uşor. Se pune în evidenta astfel, încă o data, necesitatea pregătirii
serioase a negocierii, fara de care partenerul va simţi ca interlocutorul nu este
stăpân pe domeniu si face afirmaţii gratuite.

în afara de aceasta condiţie obligatorie, negociatorul poate sa recurgă si la anumite tactici prin care sa accentueze propria credibilitatea, cum ar fi:

"etalării documentarii": negociatorul va aduce si va pune pe masa dosare voluminoase cu titluri vizibile, legate de problema în discuţie. - tactica "expertului": în echipa este inclus un expert (recunoscut), în calitate de invitat, care nu va participa la discuţii. Rolul sau este sa confirme doar, mai ales non-verbal (ex.: înclinare aprobatoare din cap) intervenţiile nego datorului.

Forţa argumentării

Argumentarea se compune din doua parti: afirmaţia principala (sau concluzia) si argumentele. Acestea din urma sunt orice dovada adusa în favoarea unei afirmaţii.

Mai multe cauze contribuie la a conferi forţa argumentării.

în primul rând dovezile trebuie sa fie corecte, relevante si complete. Omiterea unor fapte, folosirea selectiva a datelor (inclusiv statistice), datele si informaţiile false constituie forme de înşelare a partenerului. Din acest motiv negociatorul trebuie sa solicite dovezi în sprijinul unor afirmaţii si sa testeze corectitudinea argumentaţiei partenerului. Aceasta practica, care ar putea fi considerata ca fiind jignitoare în alte împrejurări (neîncredere, suspectare de rea-credinta) este fireasca în contextul negocierii.

în al doilea rând, negociatorul trebuie sa testeze corectitudinea logica a argumentaţiei, relaţiei dintre argumente si afirmaţia principala. Câteva erori de logica mai frecvente, ce pot conduce la concluzii false si care pot anula forţa argumentului sunt: confuziile cauzale, non-sequitur, prezumţiile.

•         Confuziile cauzale apar atunci când un fenomen este explicat prin atribuirea
uneori cauze false: faptele care nau legătura cu acesta. Cel mai adesea se face
confuzie între succesiunea temporala (A s-a petrecut înaintea lui B) cu legătura
logica (deci A este cauza lui B).

•         Eroarea non-sequitur ("nu urmează") înseamnă ajungerea la o concluzie pe baza
unui set incomplet de fapte, a unor generalizări pripite si nejustificate (ex: "Chiria
unor spatii din imobilul învecinat a fost de 6 dolari/mp, deci acesta este nivelul
pieţei").

•         Concluziile prezumate sunt afirmaţii nedovedite care sunt oferite ca adevăruri
(ex: "Acest imobil este cel mai luxos din zona, din acest motiv nivelul chiriei este
mai mare").

în al treilea rând forţa argumentării depinde si de alegerea sursei argumentului în concordanta cu momentul si condiţiile specifice din derularea negocierii. Conform lui Aristotel, forţa argumentelor provine din trei surse:

•         Ethos: argumentul face referire la principii si norme (morale, legale etc), la
cutume,     la  autoritatea unei instanţe terţe recunoscute  (ex:  "Este  obligaţia
dumneavoastră legala").

•         Pathos:   argumentele  fac  apel  la  sentimente   (prietenie,  teama  etc).   într-o
negociere între parteneri care au făcut mai multe afaceri împreuna poate sa apară
un astfel de argument: "Ne cunoaştem de atâta timp, asa ca te rog sa ma crezi ca
nu pot sa măresc cantitatea din contract!".

•         Logos: argumentele fac apel la raţiune, acţionând pe planul logic. Astfel de
argumente pot lua forma unor construcţii logice de tipul explicaţiei, analogiei,
deducţiei, dilemei, alternativei, paradoxului, reducerii la absurd etc. Pe lângă
acestea, alte argumente bazate pe Logos pot avea un caracter persuasiv mai
accentuat, cum ar fi: sugerarea, recomandarea sau insinuarea (care are si un
caracter manipulaţiv).

Prezentarea argumentelor

Un argument nu este puternic prin sine însuşi ci prin impactul pe care îl are asupra interlocutorului. Iar acest lucru depinde în mare măsura de modul în care este construita argumentaţia si de stilul vorbitorului.

O decizie strategica privitoare la modul de prezentare a argumentării se refera la opţiunea dintre argumentarea dezechilibrata si cea echilibrata.

•         Argumentarea  dezechilibrata presupune prezentarea numai a argumentelor
favorabile unei idei si omiterea celor care o contrazic. De regula aceasta opţiune
este aleasa atunci când partenerul este mai puţin instruit si prefera lucrurile clare,
în alb sau negru.

•         Argumentarea echilibrata (tehnica balanţei) presupune punerea în balanţa a
argumentele pro si contra unei idei. Strategia este potrivita în cazul partenerilor
instruiţi care  au  spirit critic  dezvoltat.  Pe  aceasta cale  sunt contracarate  si
obiecţiile ulterioare (bazate pe argumentele contra) pe care aceştia oricum le-ar fi
exprimat. De regula, în cazul susţinerii unei afirmaţii, sunt prezentate mai întâi
argumentele contra (mai slabe), iar apoi cele pro (mai puternice). Ordinea poate fi
inversa în cazul argumentării respingerii unei idei.

O alta decizie strategica se refera la existenta sau succesiunea afirmaţiei principale si a dovezilor:

•         negociatorul poate enunţa deopotrivă faptele, din care extrage apoi concluzia
logica (afirmaţia principala);

•         negociatorul se rezuma doar la fapte, fie deoarece concluzia este evidenta, fie în
scop tactic, pentru a-1 obliga pe partener sa reflecteze la cele spuse pentru a o găsi
singur.

Prezentarea argumentării vizează mai multe aspecte ale vorbirii (ex.: modul de formulare, semnalele non-verbale, atitudinea):

•         exprimarea argumentelor cu claritate si concis, evitând vorbirea inutila;

•         folosirea de preferinţa a unor fraze scurte;

•         prezentarea de fapte si argumente concrete si nu abstracte;

•         utilizarea unor imagini care sa exprime în mod plastic o idee, folosirea proverbelor
si aforismelor etc.

•         formularea   pozitiva   a   argumentelor   ("partea   plina   a   paharului").   Astfel
negociatorul   nu   va   produce   dovezi   ca      amenajarea   interiorului   nu   este
corespunzătoare, ci ca aceasta poate fi îmbunătăţită.

Referitor la comunicarea non-verbala de asemenea sunt importante câteva aspecte:

•         tonul vorbitorului trebuie sa denote siguranţa si un entuziasm temperat,

•         se vor evita iritarea, manifestarea emoţiilor;

•         se vor evita vorbirea ezitanta sau prea exuberanta, patosul;

•         vorbitorul nu trebuie sa se grăbească când îsi exprima un punct de vedere;

•         vorbirea calma (care da o impresie de seriozitate).

REZUMA T

Negocierea pune pe primul plan capacitatea de comunicare a negociatorului, sub doua aspecte: obţinerea si transmiterea de informaţii, pe de o parte, si influenţarea, pe de alta parte. Principalele tehnici de comunicare utile în negociere sunt punerea întrebărilor, ascultarea activa si urmărirea semnalelor non-verbale, care permit sa se obtina informaţii valoroase de la parteneri.

în negociere, întrebările îndeplinesc rolul principal de colectare de informaţii, dar si alte roluri (ex.: menţinerea climatului de negociere si a dialogului, semnalarea intenţiilor, câştigarea de timp de gândire, influenţarea partenerului). Pentru colectarea

unor informaţii de la partener si, în acest scop, negociatorul combina mai multe tipuri de întrebări (deschise, de sondare, directe, indirecte, închise, de dirijare, ipotetice, reflexive, "ucigătoare"). Răspunsurile la întrebări trebuie adoptate în funcţie de situaţia concreta în care se afla partenerii de dialog, dar, ca principiu general trebuie evitata graba în formularea răspunsului, acesta putând veni doar după ce întrebarea a fost bine înţeleasa (conţinutul si intenţia ei). în formularea răspunsurilor trebuie aplicate principiile comunicării empatice, evitându-se orice elemente care ar putea declanşa reacţii de apărare sau de atac (criticarea, emiterea unor judecaţi de valoare, explicarea situaţiei sau oferirea de sfaturi necerute, minimalizarea spuselor partenerului, întreruperea vorbitorului etc).

O abilitate importanta de comunicare este ascultarea activa, care permite extragerea maximului de informaţie de la partener. Aceasta presupune ascultarea conţinutul mesajului, sentimentele interlocutorului, încurajarea interlocutorului sa vorbească mai mult. O alta practica utila ce se înscrie în tehnicile de ascultare activa este testarea acurateţei înţelegerii mesajului. Aceasta se poate realiza prin repetarea sau parafrazarea spuselor interlocutorului sau realizarea unor rezumate ale declaraţiilor asupra unui aspect.

Ascultarea activa se sprijină pe o atitudinea adecvata a receptorului în tratarea sarcinilor care îi revin în procesul de comunicare (concentrare, interes, deschidere, spirit critic).

Comunicarea non-verbala se realizează prin utilizarea unor simboluri diferite de cele verbale, incluzând: mişcări ale corpului, mimica fetei, gesturi, poziţia corpului, aspecte ale vocii. Acestea reprezintă o sursa importanta de informaţii pentru negociatori.

Comunicarea de influenţare se bazează pe argumentare, proces prin care vorbitorul încearcă sa reducă rezistenta pârtii adverse fata de propunerile sau ideile sale.

Argumentarea nu este caracteristica doar negocierii; ea apare si în alte forme de interacţiune umana. în negociere are un anumit specific, care o deosebeşte, de pilda, de interacţiunea de tipul dezbaterii de idei.

Eficacitatea argumentării în negociere este determinata de o serie de factori contextul si orientarea negocierii, credibilitatea persoanei care argumentează, forţa argumentării (data de dovezile de valoare, de evitarea unor erori de logica, de adecvarea surselor argumentelor) sau modul de prezentare a acestora.