Capitolul 2: Domeniul negocierii

Obiective de performanta

După studierea acestui capitol, veţi fi în măsura:

•         sa înţelegeţi care sunt funcţiile negocierii

•         sa identificaţi diferite modalităţi de adoptare a deciziilor

•         sa înţelegeţi care sunt reacţiile posibile fata de conflict

•         sa explicaţi care sunt condiţiile esenţiale pentru trecerea de la conflict la negociere

•         sa explicaţi conceptul de pseudo-negociere

•         sa explicaţi distincţia dintre vânzare si negociere

•         sa definiţi domeniile de activitate umana în care intervine negocierea

•         sa explicaţi care sunt condiţiile pentru ca o  situaţie sa fie adecvata pentru
negociere

Pentru a delimita aria de extindere a negocierii trebuie mai întâi sa examinam funcţiile pe care le îndeplineşte aceasta forma de interacţiune umana si domeniile vieţii sociale unde îsi găseşte aplicarea.

2.1 Funcţiile negocierii

Negocierea este o forma de interacţiune care are costuri intrinseci - timp, efort psihic, alte resurse materiale si umane. Negociatorii au nevoie de timp pentru pregătirea întâlnirii cu partenerii; desfăşurarea tratativelor necesita de asemenea timp ca părţile sa construiască repere comune în funcţie de care sa-si adapteze comportamentele si pentru a găsi soluţiile problemelor. Angajarea în negociere implica si un efort psihic, determinat de tensiunea interacţiunii cu persoane care au alte interese sau de necesitatea de a ceda ceva sau de a cere ceva. Pregătirea si derularea negocierii reclama si alte costuri (ex.: necesitatea informării, costurile organizării şedinţelor, oamenii angajaţi în aceste acţiuni).

Faptul ca oamenii îsi asuma asemenea costuri înseamnă ca negocierea are o valoare intrinseca care îi motivează. Pentru a afla "de ce negociază oamenii?", vom prezenta funcţiile identificate de Faure (1991). Acestea sunt:

•         rezolvarea conflictelor -  în  viata cotidiana  (familiare,  de  vecinătate),
sociala, politica, internaţionala, ca si a conflictului din organizaţii;

•         adoptarea  unor   decizii   comune   de  către  părţile   interdependente,   în
condiţiile în care între acestea exista divergente;

•         introducerea schimbării în organizaţie, atunci când schimbarea provoacă
unor parti implicate anumite pierdere, care ar trebui recompensate;

•         realizarea schimbului economic, prin încheierea unor tranzacţii.

2.1.1 Negocierea ca modalitate de rezolvare a conflictelor

Domeniul conflictelor este foarte vast si acoperă situaţii extrem de variate, de la micile neînţelegeri ale vieţii zilnice până la greve sau conflicte armate. Obiectul

acestora poate fi material (produse, bani, teritorii) sau imaterial (concepţii, avantaje, putere, siguranţa, confort etc).

Datorita costurilor si efectelor negative ale conflictelor a sporit preocuparea specialiştilor pentru aceste probleme. S-au conturat domenii diferite de cercetare: înţelegerea si rezolvarea conflictelor ample si bine delimitate (polemologia) si, pe de alta parte, studiul micilor conflicte (rezolvarea mini-conflictelor).

Rezolvarea conflictelor presupune o abordare structurata atât a pregătirii -care include definirea cadrului de manifestare, identificarea stadiului si a cauzelor reale (care în cele mai multe cazuri sunt diferite de manifestările aparente) si strategia de acţiune -, cât si a desfăşurării interacţiunii.

Implicaţi într-un conflict oamenii au mai multe răspunsuri posibile. Acestea pot fi:

•         abandonarea confruntării, prin retragerea psihica si emoţionala din aceasta;

•         reprimarea, prin refuzul de a lua act de existenta conflictului;

•         confruntarea pura, în care scopul urmărit de fiecare este victoria;

•         negocierea, care reprezintă o modalitate creativa de tratare a conflictului.

ACTIVITATE

Explicaţi prin ce se deosebeşte abordarea conflictului prin negociere de celelalte modalităţi de rezolvare menţionate.

Negocierea implica conlucrarea pârtilor pentru depăşirea divergentelor dintre ele, pe baza identificării si promovării unor soluţii comune, care sa fie reciproc acceptabile. Acesta presupune ca părţile sa ia act de ceea ce le separa, ceea ce este opus atât abandonării confruntării, cât si reacţiei de reprimare. Atunci când se angajează în negociere, părţile decid în prealabil sa renunţe la încercările de a înfrânge pe celalalt.

Opţiunea negocierii implica necesitatea îndeplinirii a cel puţin doua condiţii majore: recunoaşterea legitimităţii poziţiilor pârtilor si pariul pe cooperare:

•         Legitimitatea poziţiilor: Adversarii angajaţi într-o situaţie conflictuala trebuie sa
pornească, în demersul lor de a trata conflictul prin negociere, de la recunoaşterea
legitimităţii diferentelor dintre poziţiile lor. Aceasta atitudine se bazează pe o
filozofie de viata mai generala, fondata pe recunoaşterea diversităţii, adică a
diferentelor inerente dintre oameni în ceea ce priveşte obiectivele personale
urmărite, interesele proprii sau concepţiile si imaginile despre lume. Din aceasta
viziune mai larga rezulta o anumita deschidere a individului fata de ceilalţi,
deschidere ce se poate concretiza prin uşurinţa de a accepta ca poziţia lor diferita,
în termeni conceptuali sau de interese materiale este tot atât de valabila, legitima
ca si poziţia proprie. Acceptarea legitimităţii ideilor sau intereselor celuilalt nu
înseamnă acordul automat cu acestea. înseamnă doar dorinţa de a le înţelege si a
discuta deschis despre aceste diferente care au apărut între parteneri. De aici
decurge mai departe crearea posibilităţii de conlucrare pentru găsirea unor cai de
eliminare a divergentelor, într-un mod reciproc acceptabil.

•         Pariul pe cooperare: în faza iniţiala de conlucrare, nu este exclus ca episoadele
de confruntare si de negociere sa se întrepătrundă.  Opţiunea pârtilor pentru
negociere implica însă ca ele sa-si focalizeze atenţia asupra interdependentei si a
elementelor de cooperare si nu asupra a ceea ce le departe. Alegerea negocierii se
bazează pe recunoaşterea faptului ca fiecare are nevoie de celalalt, pentru
rezolvarea problemei în care sunt implicaţi. Aceasta noua strategie are riscurile ei.

Negociatorul nu poate sa nu se întrebe daca adversarul nu accepta negocierea doar ca o stratagema prin care sa câştige teren pentru a relua confruntarea. Din acest motiv, Launey (1990)¹ considera ca recurgerea la negociere pentru soluţionarea conflictului reprezintă pentru parti "un pariu pe cooperare".

2.1.2 Negocierea ca modalitate de adoptare a deciziilor

Cohen (1998) considera ca negocierea reprezintă o modalitate prin care oamenii iau decizii într-un mod civilizat. Desigur ca problema negocierii se pune doar atunci când deciziile se refera la probleme în care apar interese sau puncte de vedere diferite ale pârtilor implicate. Astfel putem privi negocierea ca aparţinând unui sistem mai larg de adoptare a deciziilor în societatea umana.

Sistemul de adoptare a deciziilor în activitatea umana include mai multe tipuri de procese decizionale, ce pot fi grupate în categoriile sintetizate în continuare:

Procese politice de adoptare a deciziilor

Deciziile sunt adoptate si impuse în mod unilateral de către o instanţa terţa care deţine puterea sa o facă.

în acesta categorie se încadrează:

•         decizia ierarhica, adoptata în organizaţii de superiorul ierarhic, în virtutea
autorităţii cu care este investit si acceptata voluntar de către angajat;

•         decizia prin vot, reprezentând impunerea soluţiei majorităţii;

•         deciziile  judecătoreşti   sau   pseudo-judecatoresti   (comisii   de   arbitraj),
adoptate în virtutea autorităţii date de lege.

Procese de dominare în adoptarea deciziilor

Decizia unilaterala este impusa celorlalţi de partea mai puternica. în aceasta categorie sunt incluse:

•         procesele de confruntare pura (incluzând forţarea, constrângerea etc);

•         procesele   de   manipulare,   prin   care   adversarul   este   influenţat   sa-si
însuşească o decizia propusa de celalalt, chiar daca nu îi este favorabila.

Uneori procesele de dominare iau aparentele unei negocieri, ceea ce justifica termenul de pseudo-negociere. Pseudo-negocierea desemnează acele interacţiuni care îmbracă forma unei negocieri dar în care părţile urmăresc cu totul alte scopuri decât ajungerea la un acord reciproc avantajos si, ca urmare, recurg la confruntare si manipulare. Un exemplu edificator este negocierea autorităţilor cu teroriştii.

ACTIVITATE

încercaţi sa explicaţi de ce negocierea cu teroriştii se încadrează în categoria de pseudo-negociere.

Deşi interacţiunea dintre reprezentantul sau reprezentanţii autorităţilor publice si terorişti are cele mai multe dintre caracteristicile negocierii (ex.: interacţiune, divergente, schimb de valori), de fapt fiecare parte urmăreşte sa-si impună decizia sa unilaterala. Astfel autorităţile doresc sa anihileze pe terorişti, în condiţiile eliminării

¹ Launay, p...

râul pe care aceştia pot sa-l facă, iar teroriştii spera sa se dovedească suficient de isteţi sau norocoşi ca sa scape nevătămaţi si sa obtina satisfacţia tuturor sau a unei parti dintre pretenţiile lor. Ca urmare, fiecare "negociază" dar sub aceasta aparenta încearcă sa-l însele pe celalalt. Astfel, putem vorbi despre pseudo-negociere, ca o interacţiune în care, sub aparentele mecanismelor de negociere, se desfăşoară o confruntare pura.

Procese de expertiza în adoptarea deciziilor

Decizia este luata de specialişti, reprezentând autorităţi recunoscute de parti. în aceasta categorie se includ acele situaţii în care părţile convin sa supună cazul unui expert, care sa analizeze poziţiile fiecăruia si sa propună deciziile care considera ca sunt adecvate. Părţile implicate convin de asemenea sa accepte si sa respecte aceasta decizie.

în aceeaşi categorie se includ procesele de "rezolvare a problemelor", prezentate în capitolul anterior, în care participanţii acţionează tot în calitate de experţi si nu ca purtători ai unor interese personale.

Procese de substituire a deciziilor

Procesele de substituie sunt cele în care intervine timpul. în anumite situaţii individul decide sa amâne sau se eschivează sa se implice într-o anumita problema. Justificarea pentru includerea acestor procese în sistemul decizional este ca, în esenţa, non-decizia reprezintă tot o decizie care conduce la acest comportament.

Un alt proces de substituire este dezbaterea unei probleme, în care părţile argumentează punctele lor de vedere, fara a urmări neapărat sa se adopte o decizie.

Dezbaterea (de idei) pura este o forma de interacţiune prin care are loc o confruntare între vorbitori, cu scopul de a convinge oponentul sau auditoriul de un adevăr. în acest scop vorbitorul recurge la demonstraţii logice, la punerea în balanţa a argumentelor pro si contra sau la alte metode de argumentare, cu scopul de a ieşi învingător fata de oponenţi. Prin urmare dezbaterea pura este în esenţa o interacţiune cu un caracter preponderent intelectual de tipul victorie-înfrângere, iar argumentarea urmăreşte aceasta finalitate.

Procese de schimb în adoptarea deciziilor

Cumpărarea este tot rezultatul unei decizii, adoptate de cumpărător, având la baza un schimb de valori (ex.: produsul contra bani). Schimbul de valori poate sa se realizeze prin modalităţi diferite, de pilda printr-un simplu act de vânzare, când decizia este impusa de piaţa, prin adjudecarea unei licitaţii sau prin negociere.

Privita ca modalitate de adoptare a deciziilor, negocierea implica ca părţile sa fie interdependente, printr-o problema sau proiect comun, între ele sa existe divergente si sa fie dispuse sa ajungă la o decizie comuna, care sa fie acceptabila pentru fiecare. Soluţia negociata reclama un efort de armonizare între persoanele care pot pierde ceva în urma aplicării acestei soluţii.

ACTIVITATE

Care consideraţi ca sunt avantajele si dezavantajele adoptării deciziilor prin negociere

Avantajul cel mai notabil al deciziei negociate este ca, fiind rodul confruntării punctelor de vedere si intereselor divergente, va fi înţeleasa mai bine si acceptata mai uşor de toate părţile implicate. Pe de alta parte, negocierea are dezavantajul ca este consumatoare de timp, mai ales daca procedura de lucru a celor care decid nu este bine organizata.

2.1.3 Introducerea schimbării în organizaţie

Introducerea schimbării în organizaţie este însoţita, de regula, de apariţia sau activarea unor forte de rezistenta. în numeroase situaţii, negocierea este necesara atât pentru înfrângerea rezistentei cât si la punerea în practica a masurilor de schimbare, care au şanse mai mari sa fie realizate în condiţii corespunzătoare daca va reflecta interesele divergente ale pârtilor implicate.

De asemenea, când nu pot fi făcute suficiente adaptări ale acestor planuri, astfel încât sa nu fie afectate negativ interesele unor persoane sau grupuri, este normal ca acestea sa primească anumite compensaţii pentru pierderile pe care le vor suferi. De exemplu planul de restructurare al unei secţii va afecta salariaţii, care vor fi obligaţi sa-si însuşească tehnici de lucru noi (consum suplimentar de timp si energie), sa-si modifice practicile mai lejere de munca, sa-si schimbe postul sau chiar locul de munca. Aceştia se vor opune schimbării daca nu sunt găsite cai prin care sa fie recompensaţi în mod satisfăcător.

2.1.4 Negocierea ca modalitate de realizare a schimburilor economice.
Distincţia între vânzare si negociere

Schimburile economice au ca scop obţinerea de către oameni a unor produse si servicii de care au nevoie. Kotler (1997) arata ca, în afara de aceasta modalitate, mai exista si alte posibilităţi prin care oamenii pot ajunge la acelaşi rezultat (dar pe cale unilaterala). Astfel ei pot obţine produse si servicii si din producţie proprie, prin constrângere (furt, jaf) sau prin cerşit. Ceea ce ne interesează este doar schimbul, care conduce la încheierea unor tranzacţii. Iar în acest caz oamenii recurg la vânzare si la negociere.

Vânzarea este procesul prin care vânzătorul îl convinge pe cumpărător sa accepte preţul si celelalte condiţii aplicate la toţi ceilalţi beneficiari. Vânzătorul nu-si schimba propunerea iniţiala, iar cumpărătorul este pus în fata unei alternative: sa accepte termenii propuşi sau sa se adreseze unui alt furnizor. Daca va fi convins de vânzător ca este în avantajul sau sa cumpere de la el si sa nu se adreseze în alta parte atunci tranzacţia va fi încheiata.

Negocierea (comerciala) are multe dintre caracteristicile vânzării, dar implica anumite diferente notabile.

ACTIVITATE

încercaţi sa identificaţi diferentele notabile dintre vânzare si negociere.

în primul rând, în cazul vânzării, vânzătorul prezintă condiţiile uzuale pe care le aplica clienţilor sai, condiţii care nu pot fi modificate, astfel încât cumpărătorul nu are motive sa exprime propuneri alternative. în cazul negocierii, apar propuneri diferite ale vânzătorului si cumpărătorului care configurează o diferenţa între poziţiile lor, de natura sa împiedice încheierea contractului.

în al doilea rând, daca în cazul vânzării, vânzătorul nu-si modifica poziţia declarata iniţial (condiţiile valabile pentru toţi clienţii), în negociere, pentru acoperirea diferentelor de poziţii părţile îsi modifica poziţiile iniţiale. Vânzătorul va ceda din preţ si va modifica probabil si alte condiţii de vânzare; la rândul sau, cumpărătorul îsi va schimba propunerile iniţiale.

în al treilea rând, rezultând din primele doua considerente, obiectivele sunt diferite. în vânzare, obiectivul vânzătorului este sa-l convingă pe partener sa cumpere de la el mai degrabă decât sa se adreseze în alta parte (ceea ce acesta din urma ar putea sa facă în orice moment). Pentru a-l atrage, a-l retine si a-l convinge, vânzătorul utilizează tehnici specializate. Acesta din urma, în general, nu este interesat de nevoile partenerului, concentrându-se doar pe satisfacerea celor proprii, în negociere, obiectivul negociatorilor - cumpărător si vânzător - este de a elimina diferentele care împiedica încheierea contractului. Pentru aceasta, ambii vor încerca sa determine care sunt nevoile si priorităţile celuilalt.

2.2 Domeniile de aplicare a negocierii

Negocierea este asociata de mulţi oameni doar cu realizarea tranzacţiilor economice sau cu rezolvarea diferendelor din viata internaţionala. în realitate, acest mod de interacţiune este uzual si în viata organizaţiilor, în zona sociala si politica ori în viata cotidiana. Ca urmare se pot distinge mai multe domenii de aplicare a negocierii, iar procesele de negociere vor capata aspecte specifice pentru fiecare.

Negocierea internaţionala

în viata internaţionala se recurge la negociere pentru a se pune capăt unor neînţelegeri sau pentru a se instaura si consolida relaţiile dintre state. Cu alte cuvinte serveşte pentru rezolvarea unor situaţii din trecut sau prezente (război) fie pentru pregătirea viitorului (acorduri de cooperare bilaterale sau multilaterale). Realizarea proiectului comun (pacea, cooperarea) este împiedicata de concepţii si interese diferite, care trebuie armonizate în cursul procesului de negociere.

Multa vreme negocierea a fost asimilata cu diplomaţia dar aceasta din urma are o sfera mai larga, incluzând si activităţi de reprezentare, de informare si de analiza.

Negocierea manageriala

Negocierea manageriala acoperă activităţile managerului prin care sunt stabilite, modificate si restructurate regulile sociale si profesionale care guvernează organizaţia sau parti ale acesteia. în organizaţii, rolul negocierii s-a extins pe măsura

ce au evoluat concepţiile si instrumentele manageriale, punându-se accentul tot mai mult pe decizia participativa. Aceasta presupune ca managerii si executanţii (ori alte persoane afectate de acele decizii) sa caute împreuna soluţiile problemelor. De altfel Mintzberg, autor al unui model al funcţiilor manageriale, a inclus negocierea printre rolurile pe care le are de îndeplinit acesta.

Negocierea sociala si politica

Negocierea sociala intervine, alături de alte mecanisme, în ajustarea legulilor care fundamentează raporturile dintre diferite grupuri sociale. Cel mai evident exemplu este negocierea sindicala, care reglează relaţiile dintre administraţie si salariaţi.

Negocierea politica are acelaşi rol de reglare a raporturilor dintre forţele politice. în România a reapărut pregnant după 1990, acoperind aspecte ca: acordurile electorale, alianţe politice. în general, negocierile politice sunt privite cu interes, ca un fel de reprezentaţie publica.

Negocierea cotidiana

în viata cotidiana oamenii sunt angrenaţi frecvent în procese de negociere, prin care sunt restructurate regulile de convieţuire care îi privesc. Negocierea este o practica uzuala si apare în situaţii variate, chiar în imediata noastră apropiere. Adesea oamenii participa la negociere fara ca măcar sa realizeze acest lucru.

Steven Cohen (1998) arata cum, dincolo de drăgălăşenia copilului, se poate distinge negocierea, scriind: "Cu timp în urma când eram copii si stăteam între rafturile unui magazin si ceream părinţilor sa ne cumpere cereale, o jucărie sau un joc, noi negociam. Poate ca le promiteam ca vom fi cuminţi; poate ca explicam ca produsul ne era necesar; de fapt doream sa avem acel lucru. Persistenta noastră ingenua reprezenta cel mai mare atu de negociere când tratam cu cei mari. Cu timpul ne pierdem ingenuitatea iniţiala dar continuam sa fim angajaţi, cu voie sau fara voie, în procese de negociere."

2.3 Situaţiile de negociere

Negocierea are o mare arie de răspândire. Sociologul Zartman (1976) considera negocierea ca un "modus operandi" al vieţii sociale, datorita caracterului profund al schimbării din epoca contemporana, când reguli altădată bine stabilite suferă un proces continuu de flexibilizare si modificare. în acest context negocierea oferă posibilitatea ajungerii la compromisuri adecvate între interesele multiple din societate. Democraţia de pilda, inclusiv cea din cadrul organizaţiilor, înlătura relaţii de putere încremenite si pune în evidenta egalitatea oamenilor si a intereselor diferite si schimbătoare pe care le promovează.

ACTIVITATE

Comentaţi formularea: "Totul este negociabil"

Deşi negocierea este absolut necesara în societate sau în cadrul organizaţiilor, atâta timp cât exista puncte de vedere si interese diferite ale indivizilor si ale grupurilor, care trebuie armonizate în mod satisfăcător pentru părţile interesate, nu se poate

negocia orice. Nu se pot negocia de pilda principiile. Astfel cineva nu poate renunţa sa creadă în Dumnezeu daca interlocutorul renunţa si la credinţele sale. Pe de alta parte, chiar situaţia specifica poate sa nu fie potrivita pentru tratamentul prin negociere.

O situaţie de negociere presupune ca tratamentul sau prin interacţiunea de acest tip este pertinenta. Angajarea în negociere presupune întrunirea unor condiţii de baza.

ACTIVITATE

Menţionaţi care sunt condiţiile de baza ale unei situaţii de negociere.

Definiţia negocierii a indicat următoarele condiţii de baza:

•        existenta unor interese comune, în lipsa căruia între parti ar exista o stare de
indiferenta;

•        existenta unor divergente, care, daca ar lipsi, ar conduce la o stare de consens;

•        posibilitatea schimbului de valori, fara de care ar putea apare un transfer
unilateral

•        posibilitatea unui acord reciproc avantajos.

Dar condiţiile menţionate nu conduc automat la angajarea pârtilor în procesul de negociere, fiind necesare si alte condiţionări suplimentare. Acestea sunt:

•        problema sa nu poată fi rezolvata prin decizie unilaterala: De exemplu, managerul
nu ajunge sa negocieze orice decizie pe care o ia; el sau ea poate dispune pur si
simplu sa fie îndeplinita sarcina. în anumite circumstanţe care reclama o decizie
urgenta, indiferent de complexitatea ei, negocierea ar putea fi contraproductiva.

•        părţile sa detina valori care pot fi oferite la schimb: Părţile implicate trebuie sa
detina o valoare care prezintă interes pentru partener, astfel ca prin schimb sa se
ajungă la o situaţie mai buna decât cea prezenta. Nu orice solicitare poate fi
supusa   negocierii:   recompensarea   salariala   a   angajatului   care   si-a   sporit
performanta este justificata, în timp ce o cerere de creştere a salariului în condiţiile
scăderii performantei nu.

•        sa existe intenţia si voinţa pârtilor de a negocia: Este posibil ca o parte sa nu
accepte din principiu negocierea ca modalitate de rezolvare a divergentelor. Este
de asemenea posibil ca, acceptând principiul, o parte sau ambele parti sa ajungă la
concluzia ca nu este momentul potrivit pentru un astfel de demers.

•        negocierea sa nu afecteze interesele pe termen lung: Autorităţile statului refuza sa
negocieze cu teroriştii, deoarece aceasta ar încuraja si alte grupuri sa acţioneze în
acelaşi mod.

•        sa existe o repartiţie echilibrata a puterii între negociatori: O situaţie grevista care
degenerează si grupuri înarmate asediază sediul direcţiei, clamând dorinţa de a
negocia, nu reprezintă o situaţie potrivita pentru un astfel de tratament. Negocierea
poate avea loc doar după echilibrarea raportului de forte dintre parti.

REZUMA T

Patru sunt funcţiile principale ale negocierii: rezolvarea conflictelor, adoptarea deciziilor comune, introducerea schimbării în organizaţie, realizarea schimbului economic.

Implicaţi într-un conflict oamenii au mai multe răspunsuri posibile: abandon, reprimare, confruntare pura, tratare creativa, care face apel în mare măsura la negociere. Opţiunea negocierii în rezolvarea conflictului implica necesitatea îndeplinirii a cel puţin doua condiţii majore (recunoaşterea legitimităţii poziţiilor pârtilor si pariul pe cooperare).

Sistemul de adoptare a deciziilor în activitatea umana include mai multe tipuri de procese decizionale, ce pot fi grupate în mai multe categorii (procese politice, procese de dominare, procese de expertiza, procese de substituire, procese de schimb). O distincţie importanta trebuie făcuta între negociere, ca proces de schimb si pseudo-negociere, ca proces de dominare.

Introducerea schimbării în organizaţie este însoţita, de regula, de apariţia sau activarea unor forte de rezistenta sau de afectarea intereselor unor persoane sau grupuri, astfel ca negocierea devine necesara pentru armonizarea unor interese diferite.

în sfârşit, negocierea intervine în realizarea schimburilor economice care conduc la încheierea unor tranzacţii, alături de vânzare. Negocierea (comerciala) are multe dintre caracteristicile vânzării, dar implica anumite diferente notabile.

Negocierea are o mare arie de răspândire si se pot distinge mai multe domenii de aplicare a negocierii, iar procesele de negociere vor capata aspecte specifice pentru fiecare. Astfel putem distinge negocierea: internaţionala, manageriala, sociala si politica, cotidiana.

Deşi negocierea are o mare arie de răspândire, nu orice situaţie poate fi tratata prin aceasta metoda. Angajarea în negociere presupune întrunirea unor condiţii de baza (interdependente, divergente, posibilitatea schimbului si a unui acord reciproc avantajos) si suplimentare (adecvare, existenta unor valori pentru schimb, intenţia si voinţa de negociere, repartizarea echilibrata a puterii, neafectarea intereselor pe termen lung).