joi, 11 noiembrie 2010

Capitolul 1: Natura negocierii




Obiective de performanta


După studierea acestui capitol, veţi fi în măsura:

         sa înţelegeţi principalele dimensiuni ale procesului de negociere

         sa explicaţi aspectele definitorii ale negocierii

         sa  explicaţi  care  este   specificul  negocierii  prin  contrast  cu   alte  forme   de
interacţiune umana apropiate

         sa explicaţi principalele forme ale negocierii

Negocierea este o practica uzuala si apare în situaţii variate, chiar în imediata noastră apropiere. Adesea oamenii participa la regociere fara ca măcar sa realizeze acest lucru. în schimb, daca ar fi invitaţi sa se angajeze în mod formal într-un asemenea demers este posibil sa manifeste reticenta. Reacţia lor depinde adesea dintr-o neînţelegere a procesului de negociere.

Negocierea reprezintă un tip de interacţiune umana în care partenerii sunt interdependenţi dar în acelaşi timp sunt separaţi prin interese divergente în anumite probleme.

1.1 Aspectele definitorii ale negocierii

Negocierea reprezintă procesul prin care doua sau mai multe parti între care exista interdependenta dar si divergente optează în mod voluntar pentru conlucrare în vederea ajungerii la un acord reciproc avantajos.

Din enunţul de mai sus se desprind câteva aspecte definitorii si anume: părţile angajate în negociere, interdependenta lor, divergentele dintre ele, conlucrarea lor pentru soluţionarea problemei comune si acordul reciproc avantajos.

1.1.1 Părţile angajate în negociere

Părţile la o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe de negociere, în funcţie de numărul pârtilor, negocierea poate fi:

         bilaterala, când se desfăşoară între doua parti, fie negociatori individuali, fie
echipe de negociere.

         multilaterala -sau în grup - când sunt mai mult de doua parti distincte care
participa la negociere.

O negociere în grup este următoarea: şefii mai multor departamente din cadrul organizaţiei stabilesc cum sa-si repartizeze spaţiul într-un nou sediu astfel ca soluţia gasita sa corespunda exigentelor fiecăruia. Negocierea implica tratative între mai multe parti cu interese divergente. în viata internaţionala, negocierea multilaterala este o forma foarte larg utilizata, asa cum este o conferinţa internaţionala având ca obiect stabilirea unui cod de protecţie a mediului care sa fie respectat de toate statele participante.


1.1.2 Interdependenta pârtilor

Interdependenta   pârtilor   este   o   prima   condiţie   a   negocierii.   Oamenii interactioneaza permanent unii cu alţii si apar multiple motive de interdependenta.

ACTIVITATE

Numiţi câteva motive care îi determina pe oameni sa interactioneze.

Motivele generale ale interdependentelor dintre indivizi pot fi:

        natura sociala a fiinţei umane. De-a lungul existentei sale, oamenii au învăţat sa
convieţuiască si sa conclucreze cu semenii lor, ceea ce le-a conferit avantaje
biologice majore pentru supravieţuire si progres.

        satisfacerea nevoilor proprii, de baza (ex.: de hrana, se siguranţa) sau a celor
superioare, cum ar fi dezvoltarea valorii proprii, prin interacţiune cu persoane de
la care au ceva de învăţat.

        realizarea unor scopuri specifice, care nu pot fi altfel atinse decât prin conlucrare
cu alte persoane. Nu este necesar ca oamenii sa aibă aceleaşi scopuri pentru a
interactiona, ci interacţiunea sa le permită sa-si realizeze scopul propriu. De
exemplu, atunci când se angajează într-o organizaţie, unii au ca scop sa câştige
un venit, alţii sa detina putere, alţii sa facă o munca care le place. Chiar daca au
scopuri diferite, munca în comun le prilejuieşte posibilitatea de a si le realiza pe
cele proprii.

        atractivitatea activităţii comune pe care o desfăşoară cu ceilalţi (ex: o partida de
bridge, echipa de fotbal a întreprinderii) sau atracţia interpersonala. Oamenii
sunt   atraşi   de   alte  persoane,   si   interactioneaza   cu   acestea,   din   cauza
similitudinilor de valori si atitudini sau, din contra, deoarece sunt diferite de ei
prin nevoi, însuşiri, abilitaţi.

în cazul negocierii, interdependenta provine din participarea pârtilor la un proiect comun sau la rezolvarea unei probleme comune.

        Proiectul comun reprezintă o întreprindere a pârtilor pentru realizarea căreia sunt
necesare eforturile lor conjugate.  De exemplu doua state vecine doresc  sa
stabilească între ele relaţii durabile, comerciale, culturale sau de alta natura
participa la un proiect comun. Doua companii înfiinţează o societate mixta au un
proiect comun. Dar si doi soţi care planifica concediul de odihna se angajează într-
un proiect care îi priveşte pe ambii parteneri.

        Problema comuna exista atunci când apare o diferenţa între starea prezenta si cea
dorita de parti, precum si anumite obstacole care trebuie depăşite. Cu alte cuvinte,
folosim termenul de problema, având în vedere mai ales situaţii care nasc
dificultăţi. Daca aceste dificultăţi privesc ambele parti si pot fi depăşite doar prin
contribuţia fiecăreia, atunci părţile sunt confruntate cu o problema comuna. De
exemplu, schimbarea termenului unei lucrări importante din dispoziţia conducerii
întreprinderii, îl pune atât pe executant (sau executanţi), cât si pe superiorul lui
(sau lor)  direct în fata unei probleme comune.  Sau, în activitatea cotidiana,
aglomerarea spaţiului de parcare din fata blocului, pune vecinii în situaţia de a
găsi soluţii pentru realocarea acestuia în noile condiţii create.

în literatura de specialitate, idea de interdependenta rezultata din proiectul sau problema comuna este exprimata si prin termenul de interese comune. Negociatorii au interese comune într-o situaţie data, ceea ce îi face sa poarte tratative pentru a


ajunge la o înţelegere. In lipsa acestora între ei ar exista o stare de indiferenta si nu s-ar pune problema negocierii.

Interesul comun într-o negociere comerciala este în primul rând satisfacerea nevoilor economice, care se poate realiza prin încheierea tranzacţiei. Analizând mai în detaliu poziţiile lor, pot fi identificate si alte interese comune, cum ar fi: dorinţa fiecăruia de a fi tratat corect, dorinţa de a stabili relaţii bune pe termen lung etc. în cazul relaţiilor de munca dintr-o întreprindere, interesul comun rezulta din dorinţa pârtilor angajate în negociere (ex.: şefii a doua departamente) de a contribui la realizarea obiectivelor generale ale organizaţiei. Analizând mai în detaliu interacţiunea lor, pot fi identificate numeroase alte puncte de interes comune.

1.1.3 Divergentele

Divergentele reprezintă cea de-a doua condiţie a negocierii; în lipsa lor interacţiunea dintre parti este marcata de consens. Participarea pârtilor la proiectul comun nu înseamnă ca interesele lor coincid în totalitate. Din contra, exista interese diferite semnificative între negociatori.

Vânzătorul si cumpărătorul au suficiente puncte asupra cărora nu sunt de acord si trebuie sa le discute - cantitatea, preţul, calitatea etc. De asemenea daca familia planifica cum sa-si petreacă concediul de odihna si membrii ei nu au preferinţe diferite, atunci nu le rămâne nimic de negociat. în schimb daca soţul doreşte sa meargă la munte iar soţia la mare, atunci apar divergente în cadrul proiectului comun.

Divergentele dintre parti pot fi de natura diferita:

         Divergentele cognitive implica existenta unor diferente între concepţiile, punctele
de vedere sau preferinţele pârtilor implicate într-un proiect sau problema comuna.
Acestea nu numai ca au în vedere soluţii diferite, dar înţeleg în mod diferit si
realitatea cu care sunt confruntaţi.

         Divergentele de interese se refera la alocarea unor valori între parti. Exemple de
astfel de valori pot fi preţul, cantitatea unor mărfuri, spaţiul de parcare din fata
blocului etc.

Adesea, în cazul unei negocieri, între parti apar atât divergente cognitive, cât si de interese specifice. Negocierea dintre sindicatul unei întreprinderi falimentare care doreşte subvenţii si stat, în calitatea de proprietar îmbina interese diferite evidente (ex.: nivel de salarizare), dar si aspecte conceptuale semnificative (ex.: conceptul de stat protector).

Distincţia este importanta prin implicaţiile practice: negocierea asupra conceptelor este mult mai dificila decât cea în care sunt în discuţie doar interese materiale. în cazul intereselor materiale, abordările pot fi predominant obiective, raţionale. în schimb, atunci când intervin diferentele conceptuale în perceperea unor realităţi, interacţiunea capata un caracter mai pronunţat subiectiv, iar tratarea ei reclama tratamente mai subtile, de natura psihologica. Fiind foarte greu ca părţile sa-si poată schimba concepţiile în cursul negocierii, abilitatea lor va fi aceea de a face ca aceste divergente sa nu împiedice ajungerea la acord. Astfel, în negocierea menţionata, cu sindicatul, administraţia nu va putea sa schimbe linia ideologica a reprezentanţilor sai, dar va trebui sa facă în asa fel încât aceasta sa fie eclipsata de aspectele pragmatice, ce pot fi tratate mult mai obiectiv si raţional.


1.1.4 Conlucrarea voluntara a pârtilor

Cea de-a treia condiţie de baza a negocierii este posibilitatea realizării unui schimb de valori. în contextul interdependenta / divergente dat, părţile consimt sa conlucreze, pe baza unor principii si prin mecanisme specifice.

Principiul fundamental al negocierii este "do ut des" (dau daca dai) sau "fado ut facies" (fac daca faci). Acesta exprima ideea ca negocierea înseamnă un schimb de valori. Negocierea se îndepărtează astfel de situaţiile de transfer unilateral de valori, (cum se întâmpla, de pilda, când oamenii îsi fac daruri).

în negocierea comerciala schimbul este clar: se da un produs sau serviciu contra unei sume de bani, a altui produs sau altui serviciu. Dar si în toate celelalte situaţii lucrurile se petrec în mod asemănător: directorul transfera direcţie de acţiune, entuziasm, resurse pentru angajarea subalternului fata de sarcina de munca.

Schimbul de valori este necesar si pentru ca părţile au, fiecare dintre ele, posibilitatea de a împiedica acţiunile celuilalt, făcând ca proiectul comun sa nu se realizeze sau problema comuna sa nu fie rezolvata, ceea ce este numit si "dublu veto" (Dupont). Din acest motiv fiecare negociator trebuie sa tina seama de interesele sale dar si de ale celeilalte parti.

Vânzătorul trebuie sa afle care sunt nevoile reale ale cumpărătorului si sa încerce sa i le satisfacă; daca nu se întâmpla asa, cumpărătorul îsi poate manifesta "veto"-ul sau, renunţând la afacere. Nici cumpărătorul nu se aşteaptă sa obtina preţul mic care iar fi foarte convenabil, deoarece partenerul nu poate fi obligat sa piardă; insistând prea mult pe scăderea preţului, vânzătorul îsi poate manifesta "veto"-ui sau.

în enunţul definiţiei s-a menţionat si o alta nota a negocierii si anume caracterul voluntar al acesteia. Sensul acestei afirmaţii este ca nici o parte nu poate fi obligata sa intre în tratative de altceva decât de interesul propriu si, de asemenea, ca orice parte se poate retrage oricând din negociere. Astfel soţii discuta în contradictoriu si încearcă sa ajungă la o înţelegere asupra concediului de odihna deoarece doresc sa si-1 petreacă împreuna. Dar ei au si posibilitatea sa pună capăt discuţiilor si sa meargă în concediu fiecare unde doreşte sau sa nu meargă deloc.

Conlucrarea pârtilor nu este guvernata de reguli stricte. Astfel negocierea nu se desfăşoară întotdeauna într-un loc bine stabilit. Imaginea clasica - a "mesei verzi" în jurul căreia sunt aşezaţi participanţii - nu reprezintă singura modalitate de organizare a negocierii. Tot atât de bine, aceasta se poate desfăşura pe strada, în fata blocului, în sufragerie, în sala de lectura a unei biblioteci, pe terenul de golf sau la restaurant.

De asemenea negocierea presupune cel mai adesea întâlnirea fata în fata a pârtilor, dar se pot desfăşura si prin schimb de corespondenta, la telefon sau printr-un intermediar. Momentul si durata pot fi determinate dinainte si respectate întocmai; însă pot interveni prelungiri ale discuţiilor sau întreruperi. De asemenea tratativele se desfăşoară într-o singura şedinţa sau se pot întinde pe o perioada mai lunga, necesitând mai multe întâlniri.

Nici comportamentele pârtilor nu se supun unor reguli stricte: nu se poate stabili dinainte ca părţile sa se comporte corect si deschis sau sa acţioneze fiecare pe contul sau, încercând sa obtina avantaje în defavoarea celuilalt. în negociere pot sa apară gesturi de bunăvoinţa sau ameninţări si crize de nervi; discuţiile pot fi calme si agreabile sau furtunoase.

Totuşi negocierea nu este haotica, ci fiecare interacţiune specifica ajunge sa-si creeze reguli, proceduri si modele proprii de conlucrare. Pe parcursul interacţiunii


negociatorii ajung sa contureze puncte de reper pentru comportamentul lor, prin tatonări reciproce.

1.1.5 Acordul reciproc avantajos

Părţile conlucrează cu scopul de a găsi o soluţie comuna pentru proiectul sau problema comuna. Putem exprima acest lucru spunând ca părţile aspira sa realizeze un acordul reciproc avantajos. Termenul de acord în acest context trebuie înţeles într-un sens larg, de înţelegere care armonizează punctele divergente, de soluţie comuna, neavând relevanta forma concreta a acesteia (scris, verbal).

Conceptul de 'avantaj reciproc" nu însemna o împărţire exacta a unui câştig total pus în joc. Nici n-ar exista metode prin care sa se cuantifice un astfel de câştig abstract sau metode prin care sa se cuantifice exact cât a câştigat fiecare. Evaluarea rezultatului negocierii nu se fac după nişte criterii absolute, introduse din afara (ex: ipoteticul preţ al pieţei) ci pe baza unor criterii subiective, ale fiecărui negociator.

ACTIVITATE

Sa presupunem ca cineva vinde maşina sa veche cu 3000 de dolari unui coleg de serviciu, deşi daca ar duce-o în târg ar fi putut obţine 3200 de dolari. Consideraţi ca a încheiat un acord reciproc avantajos?

Probabil ca da. Colegul de serviciu este cu siguranţa satisfăcut de preţ (care este mai mic decât cel pe care l-ar fi plătit daca cumpăra din târgul de maşini). în acelaşi timp proprietarul poate fi si el mulţumit. Deşi s-ar putea spune ca a pierdut 200 de dolari, totuşi el considera ca a făcut o afacere buna, deoarece a încasat bani chiar în aceea zi (înainte de a întocmi formele legale) si a fost scutit de efortul de a se deplasa si a discuta cu diferiţi necunoscuţi.

1.2 Specificul negocierii ca forma de interacţiune umana. Negocierea, rezolvarea problemelor si confruntarea pura

O modalitate de a pune în evidenta mai bine specificul negocierii, ca forma de interacţiune umana, este compararea acesteia cu alte tipuri de interacţiuni, care îi sunt apropiate. Dupont (1994) arata ca negocierea se învecinează (si adesea se întrepătrunde) cu rezolvarea problemelor, la o extrema, si confruntarea pura, la cealaltă extrema (figura 1). Din acest motiv, o interacţiune umana poate sa evolueze pe oricare dintre aceste coordonate - rezolvarea problemelor, confruntarea pura sau negociere. Persoanele implicate vor fi cele care vor opta pentru una sau alta dintre posibilităţi.

REZOLVAREA               NEGOCIEREA                    CONFRUNTAREA

PROBLEMELOR                                                              PURA

Figura 1 - Axa interacţiunilor umane


Diferentele dintre cele trei tipuri de interacţiuni sunt mari; iar evidenţierea lor ne ajuta sa înţelegem mai bine specificul negocierii, subiectul care ne interesează pe noi.

Rezolvarea problemelor este o forma de interacţiune în care părţile implicate percep obiectivele lor referitoare la o problema comuna ca fiind identice. Proiectul comun este dominat de consens iar părţile implicate se angajează într-un proces raţional de găsire a soluţiei optime. Pentru aceasta generează mai multe soluţii posibile si, pe baza unor criterii obiective, o aleg pe cea convenabila. Este o situaţie similara rezolvării unei probleme de matematica: părţile pot avea anumite preferinţe pentru o acţiune ori o soluţie, dar o vor alege pe cea mai potrivita situaţiei. Nimeni nu va pretinde ca partenerul sa renunţe la calculul diferenţial daca si el renunţa la cel algoritmic. De asemenea rezultatul final nu depinde de preferinţe, de priorităţile sau obiectivele fiecăruia, iar sentimentele personale nu joaca nici un rol.

Putem sintetiza aceste caracteristici astfel:

         interacţiunea dintre parti este dominata de interesele comune si nu exista interese
particulare semnificative;

         conlucrarea se face urmând anumite metodologii, dominant raţionale

         soluţia finala este una care satisface criteriile stabilite iniţial

         nu apar (sau daca apar nu sunt relevante) aspecte emoţionale.

Confruntarea pura reprezintă o desfăşurare conflictuala a interacţiunii, în care părţile percep ca obiectivele lor sunt ireconciliabile si nu pot fi atinse decât prin impunerea prin forţa a soluţiei proprii; pentru aceasta trebuie câştigată victoria asupra adversarului.

Confruntarea pura se bazează pe raportul de putere dintre participanţi: acesta devine elementul cheie al procesului. Acţiunile pârtilor sunt îndreptate mai ales spre întărirea forţei proprii, etalarea ei si slăbirea forţei adversarului. Conlucrarea lor se afla sub semnul aceleiaşi confruntări, părţile utilizând metodele pe care le considera adecvate în asemenea situaţii: ameninţări, atacuri la persoana, manipulare etc.

în domeniul social, divergentele dintre angajaţi si administraţie iau adesea forme conflictuale, cum ar fi: revolte haotice, ocuparea spatiilor de munca (din partea angajaţilor), închiderea fabricii, recurgerea la spărgători de greva (din partea patronilor).

Finalitatea confruntării pure este obţinerea victoriei si înfrângerea adversarului. Cu alte cuvinte părţile încearcă sa-si impună în mod unilateral soluţia proprie, chiar daca aceasta este dezavantajoasa pentru adversar.

Prin urmare, aspectele principale sunt:

         interesele particulare diferite predomina;

         interacţiunea pârtilor este dominata de lupta

         soluţia finala este impusa de partea cea mai puternica

         raportul de putere dintre parti este un aspect central în interacţiunea lor.

ACTIVITATE

încercaţi sa puneţi în contrast cele trei tipuri de intercatiuni: rezolvarea problemelor, confruntarea pura si negocierea, pe baza unor criterii de comparaţie pe care le consideraţi pertinente.

Negocierea diferă de cele doua forme de interacţiune sub mai multe aspecte:     în ceea ce priveşte interesele pârtilor, negocierea implica întâlnirea unor interese comune si divergente. în "rezolvarea problemelor" părţile percep interesele lor


ca fiind  esentialmente   comune   iar  în   confruntarea pura   sunt  văzute   ca ireconciliabile.

        Mecanismul interacţiunii. Negocierea se bazează pe mecanisme specifice de
conlucrare, de natura schimbului de valori. Rezolvarea problemelor reprezintă un
proces raţional de adoptare a deciziilor, aproape impersonal, în care, oricum,
sentimentele si preferinţele personale ale participanţilor nu sunt relevante si nu le
influenţează comportamentul si deciziile. în confruntarea pura accentul este pus
pe mecanisme de lupta, de atac împotriva persoanei si intereselor adversarului si
de apărare.

        Finalitatea interacţiunii. Scopul negocierii este realizarea unui acord reciproc
avantajos, adică o soluţie comuna, evaluabila pe baza unor criterii subiective ale
fiecărui protagonist. Scopul protagoniştilor în rezolvarea problemelor este sa se
ajungă la o soluţie comuna optima, evaluabila pe baza unor criterii obiective,
impersonale. Finalitatea confruntării pure nu poate fi decât victoria/înfrâgerea,
adică impunerea deciziei unilaterale.

        Subiectivitatea umana nu este un element relevant în interacţiunea de tipul
rezolvarea problemelor este importanta în schimb în negociere. Raportul de
putere, esenţial în confruntarea pura, este un element semnificativ si în negociere,
fara însă sa detina aceleaşi proporţii.

Pe baza conceptului de acord reciproc avantajos se poate defini succesul negocierii. O negociere are succes daca fiecare partener realizează un câştig satisfăcător din punctul sau de vedere si simte ca si celalalt este mulţumit de rezultat. Daca aceste condiţii nu sunt îndeplinite, în final o parte simtindu-se nedreptăţita sau înşelata, atunci negocierea a fost un eşec, chiar daca s-a încheiat cu un acord. Consecinţele eşecului vor deveni evidente ulterior, în momentul aplicării lui. Partenerul nemulţumit va încerca sa-si ia revanşa la următoarele negocieri sau va încerca sa saboteze aplicarea acordului, daca va avea ocazia. Astfel câştigul de moment realizat în defavoarea partenerului poate însemna o pierdere mai târziu.

1.3 Formele de negociere fundamentale

Am arătat ca negocierea se plasează între doua tipuri de interacţiuni opuse: rezolvarea problemelor si confruntarea pura. în funcţie de extrema spre care este orientata putem distinge doua forme fundamentale de negociere: predominant distributiva si predominant integrativa.

REZOLVAREA       NEGOCIEREA        NEGOCIEREA    CONFRUNTAREA PROBLEMELOR    INTEGRATIVA      DISTRIBUTIVA   PURA

Figura 2 -Axa interacţiunilor completata

Negocierea predominant distributiva se caracterizează prin încercarea protagoniştilor de a-si distribui câştigurile si pierderile asociate subiectului negociat, ajungând la un compromis. într-o expresie consacrata, are loc "împărţirea prăjiturii" între cei interesaţi.


Părţile încearcă sa-si împartă valorile si costurile, obiectivul fiecăreia fiind sa revendice si sa-si adjudece un câştig propriu cât mai mare. De exemplu, doua surori care au o singura portocala ar dori ca fiecare sa obtina o parte cât mai mare; în final se pot înţelege sa o împartă "frăţeşte", luând fiecare câte o jumătate. Aceasta soluţie reprezintă un compromis.

în termeni matematici, negocierea distributiva reprezintă un joc cu suma nula

Negocierea predominant integrativa se caracterizează prin încercarea protagoniştilor de a găsi modalităţi de a majora câştigul global, pe care apoi sa si-1 împartă prin realizarea unui compromis, astfel încât fiecare sa primească mai mult. Protagoniştii se străduiesc sa "mărească prăjitura" pe care o împart. în termenii matematici, negocierea nu mai este un joc cu suma fixa ci cu suma majorata.

Pentru a creste prăjitura, trebuie introduse în discuţie noi valori care sa fie împărţite.

ACTIVITATE

Imaginaţi noi valori care pot fi introduse în discuţie în cazul împărţirii portocalei între cele doua surori.

Surorile pot aduce elemente noi discutând cu seriozitate care sunt interesele lor. Astfel, pot descoperi ca o sora vrea sa folosească coaja de la portocala pentru o prăjitura, iar cealaltă vrea miezul pentru a face suc. Apare evidenta soluţia ca în loc sa împartă portocala în doua jumătăţi egale, sa ia una cojile iar cealaltă miezul.

în încheiere, vom justifica de ce se utilizează expresiile 'predominant distributiva" si 'predominant integrativa". Motivul este ca în practica este greu de identificat forme pure, integrative sau distributive, ci combinaţii ale acestor caracteristici. Totuşi, o negociere specifica poate sa conţină elemente integrative (ex.:

introducerea unor soluţii noi, creative) mai numeroase; în mod similar, pot domina elementele distributive (ex.: fiecare parte încearcă sa-si adjudece partea mai mare a câştigului).
REZUMA T
Negocierea reprezintă un proces care se construieşte pe baza unor componente esenţiale: părţile angajate în negociere, relaţia de interdependenta dintre acestea, divergentele dintre ele, conlucrarea pârtilor, acordul reciproc avantajos. Părţile dintr-o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe; de asemenea pot fi doua sau mai multe parti. Interdependenta (care determina interesele comune ale pârtilor) provine din participarea pârtilor la un proiect comun sau la rezolvarea unei probleme comune. Divergentele dintre parti pot fi determinate de interesele particulare diferite, pot fi de natura cognitiva sau combinând aceste aspecte. Părţile conlucrează pe baza principiul schimbului (do ut des) si nu exista reguli stricte care guvernează negocierea, dar aceasta nu este o interacţiune haotica. Părţile conlucrează cu scopul de a găsi o soluţie comuna pentru proiectul sau problema comuna, adică pentru a ajunge la un acord, care sa fie reciproc avantajos.
O modalitate de a pune în evidenta mai bine specificul negocierii, ca forma de interacţiune umana, este compararea acesteia cu alte tipuri de interacţiuni, care îi sunt apropiate: rezolvarea problemelor si confruntarea pura. Negocierea se deosebeşte de aceste din urma sub aspectul divergentelor implicate, al finalităţii sau modului de conlucrare.
Plasându-se între cele doua tipuri de interacţiuni opuse - rezolvarea problemelor si confruntarea pura -, în funcţie de extrema spre care este orientata putem distinge doua forme fundamentale de negociere: predominant distributiva si predominant integrativa. Prima forma presupune împărţirea unui câştig (a "prăjiturii") între parti, în timp ce a doua implica o majorare mai întâi a câştigului ("prăjiturii") de împărţit.